Ce caut eu aici?

16 Sep 2016

 “Ce caut eu aici?... Cine sunt aceşti oameni care pretind că sunt părinţii mei?”

Iată întrebarea care m-a chinuit vreme de 40 ani.

Am crescut în familie de alcoolici, atât mama cât şi tata consumând alcool. La vremea copilăriei mele nu înţelegeam prea bine ce se întâmplă, doar ştiam că nu este bine şi, neprimid dragoste şi căldură m-am refugiat în cărţi. Citeam tot ce era pe înţelesul meu. Anii treceau, abuzurile fizice şi emoţionale creşteau în intensitate şi durată, apoi, odată cu adolescenţa au început şi cele de natură sexuală. A început să crescă în mine frica, neputinţa, ura. Nimic nu m-a ajutat după aceea: nici fuga de acasă la 18 ani, nici familia pe care am ales să mi-o fac (spunându-mi “asta va fi perfectă”), nici refugiul în muncă care a urmat divorţului.....nimic.

Epuizată şi secată de sentimente, am început să pun în practică ce m-a învăţat bunica când eram copil: să mă rog. Mă rugam cu atâta ardoare încât am început să simt că funcţionează, că mă pot elibera încet din acele lanţuri care mă strângeau, mă sufocau. Puteam în sfârşit... adică am putut să respir şi am început să trag aer în piept asemenea unui înecat; am început să pot privi în jurul meu, să văd oamenii. Aici a început de fapt viaţa mea, am început să simt!

Soarta mi-a scos în cale bărbatul de care m-am îndrăgostit; şi, cum spunea bunica “când te loveşte săptămâna chioară...”, am fost oarbă, am refuzat ani la rând să văd problema legată de consumul lui de alcool. Când situaţia a devenit disperată, - el a rămas fără loc de muncă şi a început să acumuleze datorii, chiar să mă fure pentru a-și procura drogul, - am început să caut ajutor. Aşa am cunoscut comunitatea AA şi Al-Anon, am înţeles această cruntă boală de familie, alcoolismul, am făcut programul de recuperare prin cei 12 paşi.

În Al-Anon am auzit pentru prima dată de codependenţă, am învăţat ce fel de boală este şi cum se raportează la viaţa mea. Am învăţat să accept neputinţa în ce priveşte alcoolul, să nu mai caut acceptul celor din afară, să nu mai simt frică, ruşine, vinovăţie...

Azi, privind în urmă realizez cât de furioasă am fost, de fapt, pe Dumnezeu pentru că lăsa să mi se întâmple toate acele lucruri şi pot spune că înţeleg într-o oarecare măsură ce caut eu în această familie, de ce am aceşti părinţi şi cine sunt ei. Ei sunt unealta evoluţiei mele, a creşterii spirituale ce mi-a fost hărăzită în această viaţă.

Alcoolismul la mine probabil că este și genetic moștenit de la tatăl meu, cu părinții divorțati de la vârsta de 2 ani, 26 de ani fără nici o legătură cu el nici măcar salut până acum câteva luni când i-am făcut o vizită să îl cunosc. Încă un motiv să renunț pentru totdeauna, starea lui deplorabilă, fără să mai fie în stare să lege 2 cuvinte cursive doar cu un singur gând… unde e sticlă. Binenţeles am băut cu el şi a reuşit să îmi povestească de la o beţie la altă cum şi-a distrus viaţă cum am apărut eu şi încă 4 printre beţiile lui de care povestea cu seninătate şi cu mai mare importanță decât noi 5 în total, bucuros că bea un pahar cu băiatul lui după 26 de ani... Şi de la cum îşi ascundea sticle pe la combinatul unde era inginer chimist până la cum se trezea pe ascuns să bea noaptea când era cu mama. Parcă m-am văzut pe mine şi am zis că nu vreau să ajung aşa, să îi calc identic pe urme, mă vedeam pe mine în prezent în poveştile lui. Mama l-a lăsat binenţeles din cauza alcoolului... în copilărie nu am dus lipsă de nimic deşi eram eu cu ea și avea un serviciu destul de bun... Nu are sens să povestesc de beţiile mele crunte nici nu le ţin minte numărul şi la fel cred că sunt la toţi. Pe la 10 ani am reuşit prima oară să fiu aproape de o comă alcoolică. Au urmat beţii moderate de la şcoală la liceu, normale vârstei, la fel ca şi cele de la facultate... Cu chefuri normale weekend-uri întregi.

Îmi deschid şi propria afacere în domeniul IT, care îmi aducea un venit destul de substanţial pentru vârstă mea. Încep să curgă nopţile pierdute şi beau mai în fiecare seară fără să îmi dau seama de firul ăla invizibil pe care îl tot întind şi stă să se rupă iar eu o să trec de partea cealaltă. Cine mai era că mine nu aveam nimic a două zi şi beam din ce în ce mai mult chiar 2 sticle de vodka pe seară în weekend de nici nu ştiam cum ajung acasă, dar luni eram la muncă îmi facem serviciul ok clienţii mulţumiţi banii veneau. Apare o relaţie serioasă cu o fată . Binenţeles eu continui să beau aproape zilnic chiar şi în timpul zilei. Apar şi certurile între noi să nu mai beau etc, etc, mă abţin poate decât seara, un pahar, 2-3 şi binenţeles pe ascuns să nu mă prindă. Până acum 2 ani afacerea îmi mergea bine, cu prietena mă înţelegeam bine, beam moderat dar puteam să mă opresc când era nevoie. Aflu că mama mea suferă de o boală incurabilă...alerg prin spitale prin ţară operaţii, tratamente fără răspuns(cancer).  Ajung să beau vodka în loc de apă, chiar şi 2 litri pe zi. Mă despart de prietenă după ce o bat, scandaluri cu ai ei, cu poliţia şi de tot felul. Mă retrag în casă şi vorbesc la telefon doar cu mama, care era prin spitale şi o vizităm. Singura persoană cu care mai aveam legătură era mama mea…şi sticla. Magazinul îl neglijez total, îl ţineau angajaţii în picioare. Acum un an moare şi mama... la scurt timp se termină şi cu afacerea... şi de atunci rămân eu cu mine şi cu dependenţa mea… 5 zile beat 2 sevraj şi tot aşa de un an.

În prezent tot ce îmi doresc e să pot să privesc cu indiferenţă un pahar şi să rămână ceva de domeniul trecutului. Cel care eram sunt conştient că nu am cum să mai fiu. Dar în schimb cred că fără alcool pot să fiu altcineva chiar mai bun.

 

Luchiano 

 

sau cum să trăiești cu un alcoolic și să te bucuri de viață (mărturia unei soţii de alcoolic)

 

În data de 11 noiembrie 2007 am participat pentru prima dată în viaţa mea la o întâlnire a Alcoolicilor Anonimi, alături de soţul meu alcoolic. Când mi-a venit rândul să mă prezint am spus: “Mă numesc S. şi sunt co-dependentă.” La vremea aceea am spus un adevăr de care abia mai târziu am devenit conştientă. Citisem cu două zile în urmă de la data respectivă un material primit de la un preot despre alcoolism şi co-dependenţă. 

După părerea mea, co-dependent înseamnă co-participant la boala numită alcoolism. De unde era să ştiu că această co-participare la boală este co-îmbolnăvire, iar boala nu este altceva decât suferinţa suferită alături de suferind.

Viaţa este incontrolabilă datorită neputinţei în faţa vieţii celui pe care-l iubeşti. Alcoolismul este icontrolabil. Cum poţi atunci să controlezi ceva ce nu poate fi controlat?

Am aflat ulterior că boala este psihică, este progresivă şi mai mult decât atât este cronică, nu are vindecare. Alcoolicul nu se vindecă de alcoolism astfel încât să devină un băutor normal, niciodată. Singura soluţie: abstinenţa totală şi recuperarea. Aceste informaţii mi-au lipsit şi încă sunt multe soţii şi mame care nu ştiu nimic despre alcoolism ca boală.

Acum ştiu că mă luptam cu morile de vânt şi evident că luptam împotriva sănătăţii mele. Am încercat toate lucrurile prin care credeam că-l pot schimba pe soţul meu. Mai întâi mă impuneam, prin confruntări, prin discuţii aprinse, avertizări, ameninţări, apoi mă detaşam forţat prin evitare şi lipsa de comunicare, ca mai târziu, să-l controlez, monitorizându-i toate mişcările, fără nici un rezultat.

Luam hotărâri după hotărâri şi iarăşi le schimbam. După atitudini protectoare prin care-i scuzam alcoolicului comportamentul şi i-l acopeream cu tot felul de minciuni, urmau atitudini acuzatoare, prin care mânia acumulată, frustrările şi teama se făceau sesizate. Eram, sub masca seninătăţii, o persoană plină de griji şi focalizată, în exclusivitate, pe alcoolic. Tot ce aveam de dăruit era ingrijorarea mea. Copiii mei au simţit aceste lucruri. 

După 20 de ani de consum fizic şi psihic lângă alcoolicul meu şi după multe încercări disperate de a găsi soluţii în situaţii de tot felul, am găsit în sfârşit, pentru mine o oază de linişte: CREDINŢA. Am auzit ceva ce mi-a pătruns inima: ”Oferta de iubire a lui Dumnezeu este nelimitată”. Pentru prima dată eram curioasă spre o iubire pe care mi-o refuzasem. Nu-mi puteam explica această atracţie.

Mai târziu, prin 2008, am aflat la grupul Al-Anon (Alt Anonim), unde am cunoscut multe soţii de alcoolici, că boala de care sufăr nu este numai rezultatul convieţuirii cu un soţ alcoolic ci şi focalizarea pe suferinţă. Într-o carte de specialitate scria: “Co-dependentul este dependent de suferinţă.” Am fost şocată. De aceea n-am fost în stare să-l părăsesc? De aceea în afara lui, nu mai ştiam să mă bucur, să trăiesc? El îmi controla emoţiile, inconştient? Sunt intrebări care au apărut…

Toată viaţa mea a fost ori rezistenţă, ori capitulare. N-am putut înţelege VIAŢA ca DAR. În schimb, începeam, o dată cu participarea la întâlnirile Al-Anon, să înţeleg că preocuparea mea exagerată pentru ceilalţi o aveam încă din copilărie când, frecvent, eram trimisă să-mi spionez tatăl prin bufete şi restaurante. Am dezvoltat comportamente de adaptare într-un mediu familial cu multă durere emoţională şi stres. Am afişat încă din adolescenţă, o faţă veselă, zâmbitoare, pentru a ascunde cât mai adânc suferinţa unei realităţi dureroase. Mi-am negat sentimentele într-atât încât mi-am pierdut abilitatea de a le exprima. Comunicarea mea compulsivă ascundea o suferinţă tăcută.

M-am căsătorit, evident inconştient, cu un alcoolic. Aveam 19 ani. În anii de căsnicie suferinţa era la ea acasă, dar entuziasmul tinereţii noastre o minimaliza. Mi se părea normal faptul de a bea chiar dacă această situaţie durea. Auzeam între prietene: “Nu-ţi face probleme, aproape toţi bărbaţii beau!”… cuvinte confirmate, de altfel, în copilăria mea (tatăl, bunicul şi fraţii mamei, fiind mari consumatori de alcool).

Acum, îmi identific încă tipare contraproductive: de stimă de sine scăzută, de tendinţa spre perfecţionism, de autocritică dură, de nevoie de aprobare din exterior şi de tulburare în alimentaţie. Am învăţat că nu pot schimba pe nimeni. Dar pot schimba felul în care-i las pe ceilalţi să mă afecteze.

Mă bucur că există Al-Anon. Este o a doua oază. De SPERANŢĂ. Aici mă vindec de suferinţă. Aici învăţ să nu mă scufund în autocompătimire, să privesc viaţa cu detaşare ca Dumnezeu să poată lucra în ea, să le acord celorlalţi libertatea de a greşi şi să conştientizez că schimbarea a început să se producă exact în momentul în care am acceptat totul aşa cum este.

Pământul este plin de oaze, dar ochii mei nu le-au văzut până acum. Îmi iubesc trecutul că a fost profesorul meu. Îmi iubesc tatăl, soţul şi fii. Iubesc viaţa şi nu-mi doresc nimic din ce nu am. Am găsit multă bogăţie în simplitatea ei. Cu cât îţi simplifici propriul stil de viaţă cu atât eşti mai bogat în a dărui.

Nu sunt foarte sigură pe mine nici acum, dar sunt sigură pe Dumnezeu căci El nu risipeşte nimic.

 

                                                                Membră Al-Anon, Beclean

 

Bucurii ieșene

03 Aug 2014

Căldura de 34 grade Celsius din Iași a fost ”umbrită” de căldura sufletească de la Întâlnirea Alcoolicilor Anonimi din regiunea Moldovei. Deși participarea nu a mai fost atât de numeroasă ca alte dăți întâlnirea a fost minunată. Revederea cu vechii prieteni AA și Al-Anon, cunoașterea noilor membrii, au creeat momente emoționante. Primirea a fost minunată, tipic moldovenească(au lipsit plăcintele poale în brâu, dar se poate și fără ele).

Cele două teme de discuții: Alcoolismul – boala întregii familii și Soluții în recuperare au produs prin împărtășiri adevărate stări emoționante, unele chiar cu lacrimi grele de suferință, dar și de bucuria descoperirii unui nou mod de viață. Într-adevăr Programul AA și Al-Anon funcționează, dacă este lăsat să funcționeze, dacă este aplicat în toate momentele vieții noastre. Puterea noastră superioară, un Dumnezeu așa cum îl înțelege fiecare și efortul personal ne deschide și ne-au deschis un nou drum , drumul spre seninătate și bucurie, bucuria eliberării din sclavia dependenței.

Pentru mine a fost o adevărată trezire la realitate mărturisirile co-dependenților, știam că le-am produs multă, multă frustrare și suferință, dar că sunt dependenți de acestea nu mi-am închipuit. Să fi dependent de suferință este chiar o noutate pentru mine. Că nu mai știu ce să facă cu viața lor (dacă alcoolicul nu mai bea și își asumă responsabilitățile neglijate pe timpul băutului), că nu mai au pe cine ajuta, controla sau condamna. Parcă a devenit o viață fără sens pentru ei. Am crezut că dacă alcoolicul nu mai bea și nu mai creează probleme viața revine la normal și totul este bine. Nu m-am gândit serios la tot răul pe care l-am provocat copiilor, soției și tuturor celorlalți, la rănile sufletești care nu se vor vindeca poate niciodată, răni pe care în inconștiența mea alcoolică nici nu am știut că le-am provocat. Oare le voi putea repara vreodată in afara faptului că voi cere poate ceva scuze sau chiar iertare, dar cu ei cum rămâne? Rămân să sufere în-continuare sau să se vindece cu ajutorul Programului Al- Anon (cei care au parte de el)

Am abordat mai mult problema co-dependenților(de fapt prima tema a întâlnirii) deoarece pentru mine a fost o adevărată trezire la realitate, un șoc, trezire care mi-a demonstrat cât de complexă este boala(alcoolismul) și cât rău am putut produce în jur. Dacă un bolnav, de orice boală gravă produce milă, compasiune, alcoolismul produce silă, ură și multă suferință pentru cei din jurul lui.

Doamne! Câte avem de reparat. Oare vom reuși? Dumnezeu ne va ajuta dacă-L vom ruga și asculta. Cât de importantă este practicarea Pașilor opt și nouă. Oare vom putea fi la înălțimea lor? Ei ne-au suportat, ne-au iertat și ne-au ajutat îmbolnăvindu-se mai tare ca noi, sacrificându-se pentru noi.

Oare vom putea da dovadă de empatie ca să-i înțelegem, să-i ajutăm? Cred că da! Programul AA ne ajută să facem aceasta! Pentru asta trebuie să fim veșnic recunoscători, lui Dumnezeu, Programului și co-dependenților. 

Constantin

Postare articole

Pentru a adăuga un articol trebuie să te loghezi aici

Dacă dorești să te implici și nu ai cont... inscrie-te aici

Stai in legatura cu noi

Inscri-te aici si primesti in casuta ta de mail articole din revista noastra! Bucura-te de abstinenta cu Noi Insine. Nu vom folosi si nu vom furniza adresa ta de mail sau numele si nu vom trimite mai mult de 2-3 emailuri lunar.

Preambulul A.A.

logo-aa  Alcoolicii Anonimi sunt o comunitate de bărbaţi şi femei care îşi împărtaşesc experienţa, puterea şi speranţa, cu scopul de a-şi rezolva problema comună şi de a-i ajuta şi pe alţii să se însănătoşească de pe urma alcoolismului. Singura cerinţă pentru participare ca membru este dorinţa de a înceta băutul. AA-ul nu percepe nici cotizaţii, nici taxe de înscriere, ne finanţăm prin contribuţiile noastre. AA nu se afiliază nici unei secte, nici unei formaţiuni religioase sau politice, nici unei organizaţii sau instituţii; ei nu doresc să se angajeze în nici o controversă; nu sprijină şi nu contestă nici o cauză. Scopul nostru primordial este acela de a rămâne abstinenţi şi de a-i ajuta pe alţi alcoolici să ajungă la abstinenţă.(Copyright © The AA Grapevine, Inc. Reprodus cu permisiune)