Citim ce am scris despre Noi Înșine...

 Orice poveste începe cu a fost odată…. a fost acum mulți ani, nici eu nu știu precis câţi, dar cu siguranţă mai mult de 10…..

Mi-am dat seama că soţul meu avea de atunci probleme cu alcoolul, fără să ştiu că este alcoolic. Mi-am dat seama de asta şi am înţeles când problema cu alcoolul îl făcea să cadă tot mai jos şi să ajungă la final la fundul sacului. Dar sacul nostru a fost, se pare, destul de lung de vreme ce a fost nevoie de mai mult de 10 ani de cădere în gol.

În acestă perioadă eu mă luptam din răsputeri să pot face faţă vieţii cu doi băieţi, cu serviciu, cu casa, cu lipsurile materiale şi mai ales cu comportamentul unui alcoolic, care cu timpul a devenit mai agresiv.

Eu am suferit mai multe depresii, tratate de doctori; am încercat de câteva ori să divorţez, dar de fiecare dată credeam în promisiunile lui de a limita consumul de alcool şi de a-şi schimba comportamentul. Eu îl credeam…..

În toţi aceşti ani de luptă cu alcoolul, am acceptat faptul că a câştigat bătălia, m-am declarat învinsă şi am început să particip la întalnirile grupului de support Al-Anon. Am început să mă simt mai bine, grupul era precum un balsam lecuitor al sufletului, dar din păcate nu am putut participa săptămânal.

Se întâmpla de multe ori să mă duc la grup fără ştirea soţului, acesta nu îmi dădea voie şi nu voia să recunoască că are probleme cu alcoolul….dar eu ştiam deja de alcoolism şi recunoşteam comportamentele de alcoolic.

Am încercat în numeroase rânduri să îl duc la centrul “Casa Albă” pentru a primi ajutor; a fost de câteva ori în toţi aceşti ani, dar după una – maxim două întâlniri o lua de la capăt cu consumul.

Eu, pot să spun că m-am rugat neîncetat, şi recunosc că cu aceeaşi intensitate şi, într-o zi Dumnezeu mi-a ascultat rugile, mi-a văzut lacrimile şi s-a întâmplat minunea: soţul meu s-a lăsat de băut. De un an şi jumătate, cu ajutorul grupului de support AA şi a programului de recuperare el a început altă viaţă.

Un basm are de obicei un final fericit dar… soţul meu este foarte bolnav, face tratament cu interferon deoarece băutul excesiv i-a afectat ficatul şi acum ne rugăm pentru sănătate.

Familia noastră acum este liniştită, fără consumul lui de alcool ne bucurăm cu toţii de recuperarea miraculoasă. Vedem şi apreciem efortul pe care l-a făcut şi îl face în continuare şi suntem alături de el.

Povestea a impresionat-o pe Felice Stewart – coordonator al unor programe de tratament din Statele Unite ale Americii, care a cerut acordul nostru să ducă povestea peste ocean şi să o facă cunoscută acolo – “minunea noastră” cum o numesc persoanele care ne cunosc.

Eu nu doar cred în miracole... Eu depind de ele!

“Mă bucur că existati şi că nu am băut azi !”.

Aceasta este o formulă cu care majoritatea participantilor încheie monologul pe o temă aleasă în cadrul şedinţelor AA. E un format standardizat, un fel de clişeu încetăţenit. O formulă pe care o folosesc şi eu. În faza timpurie a abstinenţei senine reprezintă de fapt recunoştinţa pe care o aducem celor care ne ajută să ne recunoaştem “condiţia umană” în care ne găsim. Ulterior, odată cu acceptarea mentală a neputinţei noastre în faţa alcoolului, se transformă într-o formă de salut care ne defineşte apartenenţa la un grup. Pentru că suntem parte din acea entitate la care am aderat. E un organism viu de care ne-am lipit şi care ne ajută să respirăm, să trăim, să ne creăm speranţe, să devenimi umani în sensul în care ne lipsea atât de mult şi, în primul rând, să ne vedem pe noi înşine. Extrapolând, această formă de susţinere o regăsim în orice alt sistem la care aderăm în scopul menţinerii abstinenţei. Poate fi biserica, poate fi un forum pe internet sau chiar o intâlnire cu un singur alt om cu care avem în comun acelaşi scop: găsirea si păstrarea abstinenţei senine.

Am făcut această introducere, cei drept uşor eseistica, pentru că vreau să vorbesc despre un subiect la care eu revin in permanenţă: abstinenţa senină. Am tot discutat la şedinţele AA, pe forum şi la alte întâlniri, despre diferenţa dintre abţinere şi abstinenţa senină. Am fost intrebat care a fost momentul în care am realizat trecerea dintr-o stare în alta. Şi pentru că nu vreau să sune ca un discurs la o conferinţă medicală mă voi raporta exact la propria mea experienţă cu scurte explicaţii ale momentelor pe care le-am descoperit ulterior.

Viaţa mea până la 35 de ani a fost doar o profundă  pre-contemplare privind dependenţa mea. Nu mă gândeam că ar trebui să mă schimb şi nici nu consideram că ar exista vreo problemă. Abia în jurul acestei vârste am intrat în faza de contemplare în care realizam că ar putea exista o problema dar pe care credeam că o pot ţine în frâu. Până atunci negam că aş avea vreo problemă cu alcoolul. Intuind totuşi că există ceva am început să caut informatii şi ajutor. Dar eram motivat doar de apariţia unei  conjuncturi legată de posibilitatea de a avansa ierarhic în carieră. Nu a fost nimic legat de recunoasterea alcoolismului ci doar de faptul că mi-am dat seama că nu puteam avansa în condiţiile în care consumam alcool. Acel moment îl definesc ca faza de abţinere voluntară impusă. A durat aproximativ 5 ani cu câteva alunecări sporadice. După aceşti cinci ani am renunţat să mă mai implic în acel sistem care îmi susţinea abţinerea. Concomitent cu lipsa acelei motivaţii, singura de fapt, a aparut şi recăderea. Consumul compulsiv şi consecinţele acestuia au apărut pe parcursul următorilor patru ani. Mă reîntorsesem în trecut,  având însă pusee de vină şi remuşcări mult mai dese. La începutul anului 2013, în urma unei stări depresive concretizată prin scăderea totală a stimei de sine, am ales, ca formă de auto-penitenţă extremă, să contactez un membru AA şi să solicit să particip la o întâlnire chiar în acea zi. Nu am vrut să ne întâlnim a doua zi sau în cursul săptămânii, ci  în ziua aceea, chiar dacă se întâmpla să fie într-o zi de duminică. Primele participări la grupurile AA le-am privit ca un experiment coercitiv. Mă gândeam că sunt acele sficiuiri de bici pe care le merit pentru că am ajuns aici. Ducând în extrem  penitenţa, mi-am impus să particip la cât mai multe grupuri AA.  Intrasem în faza în care apăruse acea formă de abstinenţă motivată de recunoaşterea propriei boli. Mă regăseam în povestea multor alcoolici şi încercam să îmi găsesc “calea”. Îmi era extrem de greu să găsesc  “trăirea spirituală” de care vorbeau unii şi încă mă uitam cu o anumită rezervă la ei. Nu mă convingeau  discuţile cu privire la credinţă şi religie. Simţeam o stare de discomfort şi scepticism determinată de anumite tendinţe de catehizare a subiectului. Chiar o tentă de prozelitism. Încă ego-ul meu vanitos trăia în stare latentă în mine. Dar am continuat să experimentez. Am ajuns astfel într-un grup AA în care am descoperit cu groază că alcoolismul distruge vieţi în totalitate. Erau, în majoritatea lor, oameni fără adăpost, fără o sursă de venit, pe care ulterior i-am văzut cerşind sau dormind încă pe străzi. Am aflat ulterior că erau sub tutela unei asociaţii şi că participând în cadrul acelui program primeau în fiecare zi o porţie de mâncare. Pentru unii acesta era motivul primordial pentru care se aflau acolo. Reacţia mea în urma participării la acel grup a fost devastatoare şi acum pot spune total gresită. În loc să conştientizez unde se poate ajunge, am privit acea situaţie cu superioritate şi aroganţă. Mi-am spus ”Nu, locul meu nu este aici! Eu nu sunt ca ei, eu am o familie, am o afacere, aduc plus-valoare vieţii mele şi a celor care îmi alcătuiesc familia. Nu am ce căuta aici.” Îmi conştientizasem boala, ştiam unde sunt şi am spus că pot de unul singur să merg mai departe. Ego-ul meu înfăşurat în snobism, doct şi cosmopolit, nu accepta să se desfăşoare într-un asemenea mediu. Am luat decizia să nu mai merg la nici un grup. Am reuşit să-mi păstrez abstinenţa timpurie ( pentru că încă nu ajunsesem la o abstinenţă senină) timp de încă 2 luni. În acest interval de timp, Mircea, cel cu care m-am întâlnit şi am mers prima oară la grup, m-a sunat să mă întrebe ce mai fac. Prima oară i-am raspuns la telefon şi i-am spus ca e ok. A doua oara nici nu i-am mai raspuns. Mă enerva că trebuie să-i justific cumva lipsa mea de la grupuri. Mircea, văzând că nu vreau să vorbesc, nu a mai insistat. Acum nu pot decât să-i mulţumesc lui  Mircea şi să-l rog să-mi scuze aroganţele.

A urmat recăderea. Profundă. Cu consumuri excesive şi planificate. Mă ascundeam însă de soţie şi prieteni care credeau că sunt abstinent şi consumam alcool pe ascuns. Plecam câte 2-3 zile singur şi mă îmbătam până nu mai puteam sta în picioare. Mă trezeam dimineaţa cu zgârieturi şi lovituri pe faţă şi corp şi nu îmi aduceam aminte nici măcar în ce loc căzusem. Într-o noapte, fiind într-o locaţie undeva în M-ţii Apuseni, unde oamenii îşi lasă caii pe timp de vară în aer liber, iar câinii comunităţii transhumează satul atraşi de mirosul de mâncare, mă apucasem să dresez un câine. Stăteam în patru labe lângă el şi îi arătam cum se face culcat. S-a uitat la mine ceva timp şi văzând că nu găseşte ceva de mâncare a plecat. Nu am renunţat şi am trecut la un cal ce îşi păştea noaptea cu lună lângă cabană. După câteva încercări de a-l face să mă asculte, s-a scuturat şi în grabă în care a dat să plece m-a călcat cu copita pe picior. Dimineaţă, când m-am trezit din somn dar nu şi din beţie,  în momentul în care m-am descălţat, pentru că adormisem complet echipat, am simţit o durere infernală la picior şi am văzut că nu mai aveam unghia de la degetul mare.

Această recădere a ţinut vreo 3 luni. Până în 7 septembrie 2013, când în urma unei beţii prelungite de două zile, cu un sevraj de noapte urât, cu insomnii, tremurături şi vomă am hotărât că nu mai pot să beau. Trebuie să fac ceva. L-am sunat pe un prieten, alcoolic abstinent de 5 ani, care reuşise doar prin credinţă să renunţe la consum şi l-am rugat să ne întâlnim. A ştiut de ce. M-a invitat la el în grădina casei la un ceai. Acolo i-am povestit despre ultimele luni din viaţa mea, despre experienţa cu AA-ul şi l-am rugat să-mi spună cum a găsit el acel “declic spiritual” care l-a determinat să renunţe. Mi-a spus că nu a venit dintr-o dată ci în urma unor experienţe spirituale multiple. Dar el avea aceea credinţă în Dumnezeu care mie îmi lipsea. Mi-am dat seama că nu voi putea ajunge pe calea pe care reuşise el. După vreo cinci zile am plecat împreună la Cluj să am o discuţie cu un preot în care el avea încredere şi despre care se spunea că avea har. Înainte de confesiune am încercat să intru în acea stare spirituală pe care o căutam. Nu am reuşit. Am stat de vorbă cu preotul. Nu m-a convins nimic din acea discuţie. Am ieşit din biserică şi i-am spus prietenului meu că eu mai rămân la Cluj că vreau să mai merg undeva. L-am sunat pe Mircea şi i-am spus că vreau să revin la grupul AA. Fiind într-o vineri mi-a spus că este grup într-o anumită locaţie. M-am dus cu speranţa că este ultimul loc unde pot să găsesc ceva care să mă ajute. La terminarea şedinţei, într-o rugăciune de grup, se obişnuieşte să se spună “Tatăl nostru”, îmbrăţişându-ne în cerc, unul de umerii celuilalt. Atunci am simţit pentru prima oară forţa unei rugăciuni. Parcă toată lumea se ruga pentru mine. Eu eram cel care cerşeam un semn divin iar acea rugăciune se înălţa din piepturile tuturor spusă pentru mine. Am fost profund tulburat şi în drum către casă mă gândeam că poate aceea a fost “trăirea spirituală” pe care o așteptam. Mai spre seară i-am rememorat soţiei emoţia pe care am trăit-o în timpul rugăciunii.  I-am povestit şi faptul că şedinţa AA începe cu rugăciunea de seninătate care este atât de profundă şi puternică prin însăşi lipsa elementelor caracteristice unei religii. Este universală. Am vrut să i-o spun. Am putut să-i recit din memorie primul vers: “ Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba… Curaj să….”. În acel moment, gâtul mi s-a uscat complet şi parcă cineva îmi apăsa esofagul nelăsând să mai iasă niciun sunet. Mă durea pieptul de puterea cu care încercam să urlu rugăciunea dar nu se auzea niciun cuvânt. Am încercat să mă calmez şi să reiau rugăciunea dar nu puteam spune mai mult de trei, patru cuvinte şi mă blocam. Mi-am prins tâmplele cu mâna dreaptă şi un plâns devastator mi-a scuturat tot trupul. Soţia mi-a cuprins capul în braţe trăgându-mi-l la pieptul ei şi am plâns împreună. Acela a fost momentul suprem. Momentul în care mi-am realizat nimicnicia şi insignifianţa fiinţei mele în faţa lui Dumnezeu. Aceea a fost trăirea mea spirituală. Din acel moment s-a născut seninătatea mea. Mi-am realizat neputinţa în faţa alcoolului şi s-a prăbuşit total orice luptă pe care o dădeam cu acesta. Nu mai trebuia să lupt. Am caştigat prin renunţarea totală la luptă. Pentru mine nu mai exista. Am realizat că abstinenţa senină apare doar atunci când nu mai există nicio luptă între tine şi alcool. Nu mai apare niciun gând care să graviteze în jurul alcoolui. Nu mai există acea conexiune neuronală care te face să te gândeşti că ai consuma ceva. Nu mai există noţiunea de “dorinţă alcoolică”, indiferent de cantitatea, calitatea sau cuantumul acesteia. E vid. Nu pot spune că această experienţă m-a făcut să fiu mai credincios. Încă mă lupt cu raţiunile mele în ceea ce priveşte religia ca mod de control şi manipulare.

Sunt încă adeptul la “a trăi” sub impulsul emoţional, la a nu cenzura nimic din stările, emoţiile şi trăirile la care suntem martori sau beneficiari. Acestea sunt stări complementare acestei seninătăţi. Ele ne definesc ca persoane şi ne încadrează în mediul în care ne simţim cel mai bine. Nu poţi fi mai uman înfrânând tocmai trăsăturile şi caracteristicile umane. Putem acţiona acolo unde excesul produce durere, discomfort sau nesiguranţă.

Apartenenţa nostră la un grup AA, la o comunitate pe forum sau la orice altă formă de asociere în scop terapeutic este benefică şi obligatorie. Ea ne mentine perspectiva şi ne aduce aminte ce suntem de fapt. O trăire spirituală nu iţi menţine starea de abstinenţă senină ci o face să o percepi. Menţinerea abstinenţei se poate face doar raportându-ne permanent la propria noastră condiţie umană.

Cum mă prezint? Simplu: Aurelia, alcoolică.

Dacă în urmă cu 10 ani cineva mi-ar fi spus că am să devin alcoolică aş fi fost în stare să-l bat, deşi violenţa nu mă caracterizează. Şi cu toate acestea am devenit alcoolică.

Timp de 45 de ani viaţa mea s-a derulat liniştit fără suişuri şi coborâşuri. Aveam un servici bun-inginer chimist- aveam casa mea şi un băiat. Fiind divorţată nu îmi lipsea decât un suflet apropiat mie, cu care să suport binele şi răul. În toţi aceşti ani, nu pot să spun că nu am consumat deloc alcool, dar alcoolul nu era atunci o problemă pentru mine. Îmi plăcea câte un pahar  de coniac la diverse ocazii dar nu făceam din consumul de alcool un obicei.

Odată cu anul 2001, am început să consum alcool din ce în ce mai des. Am întâlnit  şi un bărbat care era consumator de alcool. Am început o relaţie cu el şi am hotărât să locuim împreună. Au apărut greutăţi cu serviciul şi cu băiatul meu. Adunate toate la un loc mă făceau să consum alcool pentru a evita pe moment toate nemulţumirile vieţii. Nu mi-am dat seama că alunec pe panta beţiei. Eram într-un cerc vicios. Consumam zilnic alcool, după ce ajungeam acasă de la serviciu. Nu-mi plăcea berea, dar îmi plăceau votca şi coniacul. Abia în anul 2005 mi-am dat seama că am o problemă cu alcoolul după ce am ajuns la dezalcoolizare. Mi-am spus atunci că n-o să mai ajung acolo niciodată, dar nu a fost aşa. După trei luni de abstinenţă am crezut că voi putea controla consumul de alcool, dar dezastrul a fost şi mai mare. De-abia aşteptam să ajung acasă de la serviciu ca să pot bea. Îmi procuram zilnic sticlele de votcă şi le ascundeam ca să nu le găsească fiul meu sau soţul ( cel de-al doilea). Realitatea este că nu aveam pe nimeni lângă mine care să mă ajute să mă opresc din băut. Soţul continua să vină tot timpul băut acasă să-mi facă numai reproşuri şi ameninţări că mă va părăsi. Fiul meu a plecat la lucru departe de casă şi de mine. În aceste condiţii, singura mea ’’bucurie’’ era sticla de votcă. Ajunsesem în anul 2006 să consum câte 1,5-2 litri votcă pe zi. Nu mă mai interesa nimic: nici cum arăt, nici ce spune lumea, nici  ce se întâmplă cu serviciul meu. În perioada din zi (dimineaţa, cât eram la serviciu) când nu beam, eram conştientă de tot răul ce mi-l făceam şi îmi promiteam mie că nu o să mai beau. Dar cum ajungeam acasă, primul lucru era să-mi fac provizia de votcă până în ziua următoare. Aşa că, în august 2006 am ajuns din nou la dezalcoolizare. A urmat o perioadă de patru luni când n-am consumat alcool, după care am început din nou. În februarie 2007 soţul m-a părăsit. Eram din nou singură. Îmi înnecam amarul şi singurătatea în băutură. Mama mea era cea care se ruga pentru mine. Încerca să mă controleze, dar eu  găseam mijloace de a-mi procura băutura şi de a o ascunde de ea. Ajunsesem să mă trezesc dimineaţa consumând rapid 300 ml votcă pentru a-mi putea coordona mişcările. Zilnic îmi propuneam să nu mai beau, dar nu mă puteam opri.

Credinţa în Dumnezeu slăbise, mă gândeam din ce în ce mai puţin la EL. Cu toate acestea Dumnezeu a avut grijă de mine. Mi-a arătat, în vis, printr-un preot că a sosit momentul să încetez băutul. Acel vis m-a speriat încât din acel moment nu am mai băut. Am cunoscut apoi grupul A.A. care a devenit pentru mine a doua familie. Au trecut de atunci 5 ani şi jumătate. Mi-am recăpătat încrederea în Dumnezeu şi în forţele mele. Încerc să ajut şi  alţi alcoolici, spunându-le povestea vieţii mele. 

Am participat, de asemenea, la două programe de psihoterapie de grup şi am reuşit să-mi identific gândurile şi sentimentele care m-au îndepărtat de esenţa mea divină. Am învăţat să-mi înving slăbiciunile.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi celor care m-au sprijinit în aceşti ani minunaţi de abstinenţă şi doresc ca lumea să înţeleagă monstruozitatea acestei boli numită alcoolism. 

sau cum să trăiești cu un alcoolic și să te bucuri de viață (mărturia unei soţii de alcoolic)

 

În data de 11 noiembrie 2007 am participat pentru prima dată în viaţa mea la o întâlnire a Alcoolicilor Anonimi, alături de soţul meu alcoolic. Când mi-a venit rândul să mă prezint am spus: “Mă numesc S. şi sunt co-dependentă.” La vremea aceea am spus un adevăr de care abia mai târziu am devenit conştientă. Citisem cu două zile în urmă de la data respectivă un material primit de la un preot despre alcoolism şi co-dependenţă. 

După părerea mea, co-dependent înseamnă co-participant la boala numită alcoolism. De unde era să ştiu că această co-participare la boală este co-îmbolnăvire, iar boala nu este altceva decât suferinţa suferită alături de suferind.

Viaţa este incontrolabilă datorită neputinţei în faţa vieţii celui pe care-l iubeşti. Alcoolismul este icontrolabil. Cum poţi atunci să controlezi ceva ce nu poate fi controlat?

Am aflat ulterior că boala este psihică, este progresivă şi mai mult decât atât este cronică, nu are vindecare. Alcoolicul nu se vindecă de alcoolism astfel încât să devină un băutor normal, niciodată. Singura soluţie: abstinenţa totală şi recuperarea. Aceste informaţii mi-au lipsit şi încă sunt multe soţii şi mame care nu ştiu nimic despre alcoolism ca boală.

Acum ştiu că mă luptam cu morile de vânt şi evident că luptam împotriva sănătăţii mele. Am încercat toate lucrurile prin care credeam că-l pot schimba pe soţul meu. Mai întâi mă impuneam, prin confruntări, prin discuţii aprinse, avertizări, ameninţări, apoi mă detaşam forţat prin evitare şi lipsa de comunicare, ca mai târziu, să-l controlez, monitorizându-i toate mişcările, fără nici un rezultat.

Luam hotărâri după hotărâri şi iarăşi le schimbam. După atitudini protectoare prin care-i scuzam alcoolicului comportamentul şi i-l acopeream cu tot felul de minciuni, urmau atitudini acuzatoare, prin care mânia acumulată, frustrările şi teama se făceau sesizate. Eram, sub masca seninătăţii, o persoană plină de griji şi focalizată, în exclusivitate, pe alcoolic. Tot ce aveam de dăruit era ingrijorarea mea. Copiii mei au simţit aceste lucruri. 

După 20 de ani de consum fizic şi psihic lângă alcoolicul meu şi după multe încercări disperate de a găsi soluţii în situaţii de tot felul, am găsit în sfârşit, pentru mine o oază de linişte: CREDINŢA. Am auzit ceva ce mi-a pătruns inima: ”Oferta de iubire a lui Dumnezeu este nelimitată”. Pentru prima dată eram curioasă spre o iubire pe care mi-o refuzasem. Nu-mi puteam explica această atracţie.

Mai târziu, prin 2008, am aflat la grupul Al-Anon (Alt Anonim), unde am cunoscut multe soţii de alcoolici, că boala de care sufăr nu este numai rezultatul convieţuirii cu un soţ alcoolic ci şi focalizarea pe suferinţă. Într-o carte de specialitate scria: “Co-dependentul este dependent de suferinţă.” Am fost şocată. De aceea n-am fost în stare să-l părăsesc? De aceea în afara lui, nu mai ştiam să mă bucur, să trăiesc? El îmi controla emoţiile, inconştient? Sunt intrebări care au apărut…

Toată viaţa mea a fost ori rezistenţă, ori capitulare. N-am putut înţelege VIAŢA ca DAR. În schimb, începeam, o dată cu participarea la întâlnirile Al-Anon, să înţeleg că preocuparea mea exagerată pentru ceilalţi o aveam încă din copilărie când, frecvent, eram trimisă să-mi spionez tatăl prin bufete şi restaurante. Am dezvoltat comportamente de adaptare într-un mediu familial cu multă durere emoţională şi stres. Am afişat încă din adolescenţă, o faţă veselă, zâmbitoare, pentru a ascunde cât mai adânc suferinţa unei realităţi dureroase. Mi-am negat sentimentele într-atât încât mi-am pierdut abilitatea de a le exprima. Comunicarea mea compulsivă ascundea o suferinţă tăcută.

M-am căsătorit, evident inconştient, cu un alcoolic. Aveam 19 ani. În anii de căsnicie suferinţa era la ea acasă, dar entuziasmul tinereţii noastre o minimaliza. Mi se părea normal faptul de a bea chiar dacă această situaţie durea. Auzeam între prietene: “Nu-ţi face probleme, aproape toţi bărbaţii beau!”… cuvinte confirmate, de altfel, în copilăria mea (tatăl, bunicul şi fraţii mamei, fiind mari consumatori de alcool).

Acum, îmi identific încă tipare contraproductive: de stimă de sine scăzută, de tendinţa spre perfecţionism, de autocritică dură, de nevoie de aprobare din exterior şi de tulburare în alimentaţie. Am învăţat că nu pot schimba pe nimeni. Dar pot schimba felul în care-i las pe ceilalţi să mă afecteze.

Mă bucur că există Al-Anon. Este o a doua oază. De SPERANŢĂ. Aici mă vindec de suferinţă. Aici învăţ să nu mă scufund în autocompătimire, să privesc viaţa cu detaşare ca Dumnezeu să poată lucra în ea, să le acord celorlalţi libertatea de a greşi şi să conştientizez că schimbarea a început să se producă exact în momentul în care am acceptat totul aşa cum este.

Pământul este plin de oaze, dar ochii mei nu le-au văzut până acum. Îmi iubesc trecutul că a fost profesorul meu. Îmi iubesc tatăl, soţul şi fii. Iubesc viaţa şi nu-mi doresc nimic din ce nu am. Am găsit multă bogăţie în simplitatea ei. Cu cât îţi simplifici propriul stil de viaţă cu atât eşti mai bogat în a dărui.

Nu sunt foarte sigură pe mine nici acum, dar sunt sigură pe Dumnezeu căci El nu risipeşte nimic.

 

                                                                Membră Al-Anon, Beclean

 

Postare articole

Pentru a adăuga un articol trebuie să te loghezi aici

Dacă dorești să te implici și nu ai cont... inscrie-te aici

Stai in legatura cu noi

Inscri-te aici si primesti in casuta ta de mail articole din revista noastra! Bucura-te de abstinenta cu Noi Insine. Nu vom folosi si nu vom furniza adresa ta de mail sau numele si nu vom trimite mai mult de 2-3 emailuri lunar.

Preambulul A.A.

logo-aa  Alcoolicii Anonimi sunt o comunitate de bărbaţi şi femei care îşi împărtaşesc experienţa, puterea şi speranţa, cu scopul de a-şi rezolva problema comună şi de a-i ajuta şi pe alţii să se însănătoşească de pe urma alcoolismului. Singura cerinţă pentru participare ca membru este dorinţa de a înceta băutul. AA-ul nu percepe nici cotizaţii, nici taxe de înscriere, ne finanţăm prin contribuţiile noastre. AA nu se afiliază nici unei secte, nici unei formaţiuni religioase sau politice, nici unei organizaţii sau instituţii; ei nu doresc să se angajeze în nici o controversă; nu sprijină şi nu contestă nici o cauză. Scopul nostru primordial este acela de a rămâne abstinenţi şi de a-i ajuta pe alţi alcoolici să ajungă la abstinenţă.(Copyright © The AA Grapevine, Inc. Reprodus cu permisiune)