Citim ce am scris despre Noi Înșine...

×

Avertizare

JUser: :_load: Imposibil de încărcat utilizatorul cu ID: 434

Alcoolismul la mine probabil că este și genetic moștenit de la tatăl meu, cu părinții divorțati de la vârsta de 2 ani, 26 de ani fără nici o legătură cu el nici măcar salut până acum câteva luni când i-am făcut o vizită să îl cunosc. Încă un motiv să renunț pentru totdeauna, starea lui deplorabilă, fără să mai fie în stare să lege 2 cuvinte cursive doar cu un singur gând… unde e sticlă. Binenţeles am băut cu el şi a reuşit să îmi povestească de la o beţie la altă cum şi-a distrus viaţă cum am apărut eu şi încă 4 printre beţiile lui de care povestea cu seninătate şi cu mai mare importanță decât noi 5 în total, bucuros că bea un pahar cu băiatul lui după 26 de ani... Şi de la cum îşi ascundea sticle pe la combinatul unde era inginer chimist până la cum se trezea pe ascuns să bea noaptea când era cu mama. Parcă m-am văzut pe mine şi am zis că nu vreau să ajung aşa, să îi calc identic pe urme, mă vedeam pe mine în prezent în poveştile lui. Mama l-a lăsat binenţeles din cauza alcoolului... în copilărie nu am dus lipsă de nimic deşi eram eu cu ea și avea un serviciu destul de bun... Nu are sens să povestesc de beţiile mele crunte nici nu le ţin minte numărul şi la fel cred că sunt la toţi. Pe la 10 ani am reuşit prima oară să fiu aproape de o comă alcoolică. Au urmat beţii moderate de la şcoală la liceu, normale vârstei, la fel ca şi cele de la facultate... Cu chefuri normale weekend-uri întregi.

Îmi deschid şi propria afacere în domeniul IT, care îmi aducea un venit destul de substanţial pentru vârstă mea. Încep să curgă nopţile pierdute şi beau mai în fiecare seară fără să îmi dau seama de firul ăla invizibil pe care îl tot întind şi stă să se rupă iar eu o să trec de partea cealaltă. Cine mai era că mine nu aveam nimic a două zi şi beam din ce în ce mai mult chiar 2 sticle de vodka pe seară în weekend de nici nu ştiam cum ajung acasă, dar luni eram la muncă îmi facem serviciul ok clienţii mulţumiţi banii veneau. Apare o relaţie serioasă cu o fată . Binenţeles eu continui să beau aproape zilnic chiar şi în timpul zilei. Apar şi certurile între noi să nu mai beau etc, etc, mă abţin poate decât seara, un pahar, 2-3 şi binenţeles pe ascuns să nu mă prindă. Până acum 2 ani afacerea îmi mergea bine, cu prietena mă înţelegeam bine, beam moderat dar puteam să mă opresc când era nevoie. Aflu că mama mea suferă de o boală incurabilă...alerg prin spitale prin ţară operaţii, tratamente fără răspuns(cancer).  Ajung să beau vodka în loc de apă, chiar şi 2 litri pe zi. Mă despart de prietenă după ce o bat, scandaluri cu ai ei, cu poliţia şi de tot felul. Mă retrag în casă şi vorbesc la telefon doar cu mama, care era prin spitale şi o vizităm. Singura persoană cu care mai aveam legătură era mama mea…şi sticla. Magazinul îl neglijez total, îl ţineau angajaţii în picioare. Acum un an moare şi mama... la scurt timp se termină şi cu afacerea... şi de atunci rămân eu cu mine şi cu dependenţa mea… 5 zile beat 2 sevraj şi tot aşa de un an.

În prezent tot ce îmi doresc e să pot să privesc cu indiferenţă un pahar şi să rămână ceva de domeniul trecutului. Cel care eram sunt conştient că nu am cum să mai fiu. Dar în schimb cred că fără alcool pot să fiu altcineva chiar mai bun.

 

Luchiano 

 

Cum mă prezint? Simplu: Aurelia, alcoolică.

Dacă în urmă cu 10 ani cineva mi-ar fi spus că am să devin alcoolică aş fi fost în stare să-l bat, deşi violenţa nu mă caracterizează. Şi cu toate acestea am devenit alcoolică.

Timp de 45 de ani viaţa mea s-a derulat liniştit fără suişuri şi coborâşuri. Aveam un servici bun-inginer chimist- aveam casa mea şi un băiat. Fiind divorţată nu îmi lipsea decât un suflet apropiat mie, cu care să suport binele şi răul. În toţi aceşti ani, nu pot să spun că nu am consumat deloc alcool, dar alcoolul nu era atunci o problemă pentru mine. Îmi plăcea câte un pahar  de coniac la diverse ocazii dar nu făceam din consumul de alcool un obicei.

Odată cu anul 2001, am început să consum alcool din ce în ce mai des. Am întâlnit  şi un bărbat care era consumator de alcool. Am început o relaţie cu el şi am hotărât să locuim împreună. Au apărut greutăţi cu serviciul şi cu băiatul meu. Adunate toate la un loc mă făceau să consum alcool pentru a evita pe moment toate nemulţumirile vieţii. Nu mi-am dat seama că alunec pe panta beţiei. Eram într-un cerc vicios. Consumam zilnic alcool, după ce ajungeam acasă de la serviciu. Nu-mi plăcea berea, dar îmi plăceau votca şi coniacul. Abia în anul 2005 mi-am dat seama că am o problemă cu alcoolul după ce am ajuns la dezalcoolizare. Mi-am spus atunci că n-o să mai ajung acolo niciodată, dar nu a fost aşa. După trei luni de abstinenţă am crezut că voi putea controla consumul de alcool, dar dezastrul a fost şi mai mare. De-abia aşteptam să ajung acasă de la serviciu ca să pot bea. Îmi procuram zilnic sticlele de votcă şi le ascundeam ca să nu le găsească fiul meu sau soţul ( cel de-al doilea). Realitatea este că nu aveam pe nimeni lângă mine care să mă ajute să mă opresc din băut. Soţul continua să vină tot timpul băut acasă să-mi facă numai reproşuri şi ameninţări că mă va părăsi. Fiul meu a plecat la lucru departe de casă şi de mine. În aceste condiţii, singura mea ’’bucurie’’ era sticla de votcă. Ajunsesem în anul 2006 să consum câte 1,5-2 litri votcă pe zi. Nu mă mai interesa nimic: nici cum arăt, nici ce spune lumea, nici  ce se întâmplă cu serviciul meu. În perioada din zi (dimineaţa, cât eram la serviciu) când nu beam, eram conştientă de tot răul ce mi-l făceam şi îmi promiteam mie că nu o să mai beau. Dar cum ajungeam acasă, primul lucru era să-mi fac provizia de votcă până în ziua următoare. Aşa că, în august 2006 am ajuns din nou la dezalcoolizare. A urmat o perioadă de patru luni când n-am consumat alcool, după care am început din nou. În februarie 2007 soţul m-a părăsit. Eram din nou singură. Îmi înnecam amarul şi singurătatea în băutură. Mama mea era cea care se ruga pentru mine. Încerca să mă controleze, dar eu  găseam mijloace de a-mi procura băutura şi de a o ascunde de ea. Ajunsesem să mă trezesc dimineaţa consumând rapid 300 ml votcă pentru a-mi putea coordona mişcările. Zilnic îmi propuneam să nu mai beau, dar nu mă puteam opri.

Credinţa în Dumnezeu slăbise, mă gândeam din ce în ce mai puţin la EL. Cu toate acestea Dumnezeu a avut grijă de mine. Mi-a arătat, în vis, printr-un preot că a sosit momentul să încetez băutul. Acel vis m-a speriat încât din acel moment nu am mai băut. Am cunoscut apoi grupul A.A. care a devenit pentru mine a doua familie. Au trecut de atunci 5 ani şi jumătate. Mi-am recăpătat încrederea în Dumnezeu şi în forţele mele. Încerc să ajut şi  alţi alcoolici, spunându-le povestea vieţii mele. 

Am participat, de asemenea, la două programe de psihoterapie de grup şi am reuşit să-mi identific gândurile şi sentimentele care m-au îndepărtat de esenţa mea divină. Am învăţat să-mi înving slăbiciunile.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi celor care m-au sprijinit în aceşti ani minunaţi de abstinenţă şi doresc ca lumea să înţeleagă monstruozitatea acestei boli numită alcoolism. 

Nu am consumat alcool şi nu am fumat deloc până la 20 de ani, când eram în armată.

Într-un fel m-am îndepărtat de alcool, pentru că aveam în familie doi fraţi alcoolici de-ai mamei mele.

În familia bunicii alcoolul era ca la el acasă, pe fondul unor serate boeme, de jocuri de remi şi cărţi pe bani, cu intelectualii comunei.

Nu ştiam că am un fond genetic şi sunt predispus spre alcoolism.

Comportamentul meu adictiv a ieşit la iveală repede. Făceam totul compulsiv, dictat de plăceri imediate şi bazat pe decizii pripite.

Credeam că pot face ce făceau alţii, în jumătate timpul. Învăţam în timpul studenţiei şi pentru mine şi pentru soţia mea. M-am însurat la 21 de ani, din joacă. Puştoaica de 19 ani ce îmi era soţie plutea şi ea cu mine “într-un zbor pe care-l numeam viaţă”.

La 22 de ani aveam un copil, cu care nu ştiam ce să fac. Noroc că l-a crescut bunica soţiei. Eu ştiam doar să-i cânt muzică folk.

Am început să beau mai puternic după angajare. Cred că la 30 de ani eram deja alcoolic. Începeam să lipsesc mult de acasă pentru alcool. Pe al doilea copil îl duceam cu noi la chefuri. La 31 de ani am încercat să mă schimb prin fuga dintr-un oraş în altul. Mi-am schimbat şi serviciul. Soţia mea simţea că ceva nu e în regulă cu mine.

Cercurile de familii în care se consuma alcool sunt peste tot.

Până în 2001 excelam în chefuri cu alcool. Soţia mea  a rămas alături de mine în încercările ei de a mă schimba.

În 2001 am primit un mesaj de la fiul cel mai mare în care îngerii din Cer îi spuneau să înveţe de la ei credinţa în Dumnezeu. Băiatul spunea: “Tati nu mai bea. Isus nu poate locui cu noi”. Am crezut că este nebun şi l-am internat la psihiatrie. După un an, datorită suferinţei am început  să-L caut pe Dumnezeu şi să-I cer ajutorul. Am început să-L descopăr pe Dumnezeu împreună cu un preot deosebit, atipic care a reuşit să mă facă să conştientizez valoarea vieţii.

Chiar dacă am început să fiu atras de Dumnezeu, nu am încetat consumul de alcool. 

Nu ştiam că sunt bolnav şi că boala mea este progresivă.

Comportamentul meu iraţional şi adictiv m-a adus în situaţia de a avea în 2004 şapte credite la bănci. Câteva sute de milioane le dădeam pe beţii în fiecare an.

Mă intreb acum de ce am ajuns în asemenea punct, aproape pe fundul prăpastiei, de ce n-am realizat că alcoolul îmi ruinează viaţa pe toate planurile. Acum ştiu că de fapt eu nu cunoşteam altă cale, era singura cale pe care am învăţat-o.

Ştiam că din cauza dependenţei mele de alcool mi-am pierdut libertatea. Mă durea când vedeam suferinţa pe care o creez în familie. Ştiam şi vedeam suferinţa copiilor şi a soţiei. Întrevedeam chiar dezastrul spre care mă îndreptam şi totuşi nu puteam face nimic. 

Voinţa mea îmi era anihilată de boală, puterea mea de a alege era distrusă de dependenţa pe care o simţeam ca pe o entitate.

Periodic punea total stăpânire pe mine, pe mintea mea, iar vocea din mintea mea era vocea dependenţei. De multe ori o auzeam: “Nu vezi ce serviciu greu ai, nu vezi că tu eşti singurul care lucrezi, meriţi să bei un coniac, meriţi să te răsfeţi, mai lasă-i încolo de paraziţi. De ce să-ţi refuzi plăcerea de a bea un vin bun, indiferent cât de scump e, doar nu lucrezi pe nasturi.”

Şi astfel mă identificam cu vocea dependenţei şi mergeam drept în primul restaurant fără să mă mai intereseze altceva. Sigur că, apoi urmau celelalte etape ale bolii alcoolismului, ce se declanşau pe rând şi ţineau vreo trei zile.

Alteori, dependenţa îmi evita complet mintea şi descopeream că eram beat într-un bar cu paharul în mână şi mă întrebam: “ Cum naiba am ajuns să beau, când de fapt îmi propusesem să fac cu totul altceva?” 

Am ajuns să cred că băutura îmi este obligatorie pentru ca să trăiesc.

În toamna lui 2007, când nu mai ştiam unde să mă îndrept, când durerea mea şi a familiei mele a ajuns la limita suportabilităţii, am acceptat că am nevoie de ajutor. L-am căutat şi l-am găsit la Alcoolicii Anonimi.

Acum am peste șapte ani de viaţă în abstinenţă, cea dinainte nu o pot numi aşa viaţă.

Am conştientizat că sunt bolnav de alcoolism. Pe măsură ce conştientizarea mea creşte puterea dependenţei slăbeşte. 

Ştiu că alcoolismul nu se vindecă, niciodată. Un alcoolic rămâne alcoolic toată viaţa.

În schimb, mă vindec de ruşine şi de dorinţa de a bea. Degeaba nu bei dacă dorinţa de a nu bea nu este definitivă.

Nenorocirea la un alcoolic nu este că nu vrea să dorească altceva ci este că nu ştie alte dorinţe. Cu greu învăţ acum să am alte dorinţe.

Acum, în abstinenţă, îmi doresc să fiu mai mult decât un om scăpat din ghearele alcoolului, îmi doresc să fiu un om liber de dependenţe.

De un 6 ani şi jumătate nici nu mai fumez. Am inceput sa fac o diferenţă între ce inseamnă “scăpat” şi ce inseamnă “liber”.

Cel scăpat fuge, cel liber nu are pentru ce să fugă. 

 

                                        Mircea, alcoolic, AA Sens Unic Beclean

Postare articole

Pentru a adăuga un articol trebuie să te loghezi aici

Dacă dorești să te implici și nu ai cont... inscrie-te aici

Stai in legatura cu noi

Inscri-te aici si primesti in casuta ta de mail articole din revista noastra! Bucura-te de abstinenta cu Noi Insine. Nu vom folosi si nu vom furniza adresa ta de mail sau numele si nu vom trimite mai mult de 2-3 emailuri lunar.

Preambulul A.A.

logo-aa  Alcoolicii Anonimi sunt o comunitate de bărbaţi şi femei care îşi împărtaşesc experienţa, puterea şi speranţa, cu scopul de a-şi rezolva problema comună şi de a-i ajuta şi pe alţii să se însănătoşească de pe urma alcoolismului. Singura cerinţă pentru participare ca membru este dorinţa de a înceta băutul. AA-ul nu percepe nici cotizaţii, nici taxe de înscriere, ne finanţăm prin contribuţiile noastre. AA nu se afiliază nici unei secte, nici unei formaţiuni religioase sau politice, nici unei organizaţii sau instituţii; ei nu doresc să se angajeze în nici o controversă; nu sprijină şi nu contestă nici o cauză. Scopul nostru primordial este acela de a rămâne abstinenţi şi de a-i ajuta pe alţi alcoolici să ajungă la abstinenţă.(Copyright © The AA Grapevine, Inc. Reprodus cu permisiune)